De departe, sunt trenuri care mă cheamă
Cerebralizez spaima primei trepte, ce faci Iris, stai
Unde ești, chiar vrei să urmăm aceeași rută, și mâine
Nu vezi că din sângele meu pleacă ghene și rute cu roți și cai cu aripi de arătare
Mă arăt, sunt eu, și Mariana spunea că merit atâtea picturi, era doamna Mariana
În rest, mă cobor, mă despart de tine, aici
Cu ochii în lacrimi, nu e niciun vizitiu mai departe
Dar ai bilet
Trenul te duce, dar te iubesc mult
Iris
Draga mea,
Visam să trăiesc până la optzeci de ani și să te văd și pe tine, ca și acum
În rochiță de borangic, mereu pe lângă mine.
Te port în mine, ca un fel de portret ideal.
Dar anii se scurg, se preling pe aceste ferestre de tren, ca zăpada
Dar și eu sunt un fel de zăpadă, părul meu se leagă de trup
Mă înfășoară pe lângă trup
Mereu te văd pe dormeze prea lungi, cu crotali care te așteaptă să te dai jos
Ca mine,
Dar ei să nu îți rupă picioarele, șosetele cele noi flaușatele, albastru lâniță
Așa că să nu crezi în oameni oamenii sunt răi
Oamenii cârcotesc ca să nu îți fie bine de-asta ei nu știu de ei ori ce fac
Ferește-te Iris de oamenii care îți spun
Să nu faci mereu numai ce vrei tu
Dar tu să faci mereu numai ce vrei tu, cumpănit
Uneori,
Să crezi în drumuri de mătase, IRIS, DĂ-TE JOS DIN TREN
Mi se pare că am urcat după ea, m-am băgat în rochița ei și m-am făcut una cu ea
Dintr-odată părul meu lung a devenit părul ei lung și am înfășurat-o cu tot părul meu
Pe Iris
Dar părul meu nu ajungea decât să o poarte acasă
Într-un fel de tărâm de borangic, unde eu însămi cu părul meu înfășurat după trupul din borangic
Am coborât la repezeală din tren
Neștiind altceva ce să fac decât să merg la spital și să mă operez la rinichi
Ca doamna Mariana,
Să îmi cresc un fel de branhii cu care să merg mai departe și un fel de rinichi și picioare
Pentru că părul meu devenise prea aspru și prea lung,
Peste rochița de borangic și peste Iris, care devenisem, cu totul, eu
După aceea, m-am desprins.
Pleacă, Iris... Ai grijă de tine, fata mea... Mereu...
”Mamă?”, din spate era cineva, cred că mama, în schimb, cu un fel de zumzet, în ea, și atunci
M-am rupt din rinichi afară, din orice tren și din orice rază de soare, ultimele.
Iris, vezi soarele cum răsare? Vezi, Iris?
Ea nu zicea nimic,
Chiar nimic,
O strângeam la piept și o îmbrățișam, pentru că nu avusesem parte de dragoste toată viața,
Iris, Iris,
Pete de soare erau pe pervaz și în toată casa.