*

citindu-ți în palmă
te idealizez tocmai ca să-mi controlez
ilaritatea, pulsul
care sare mereu de la trambulină
direct în marea mediterană.
mai tot timpul sentimentele devin
otrava
legănată în paharul cu apă și cuburi de gheață...
tu
peste cearceaful imaculat
făcut sul
după o noapte atât de zbuciumată...
seduci lumina zilei ca pe o femeie de stradă!



clipirea standard o urăsc, târziul ambiguu
poate din cauză că iubesc acel fel
de a spune da. da. mă copleșești cu
dedublarea vorbei reținute de filtrul
împlântat în craniu ca o pâlnie.



pledoaria despre și cu miresmele neexplorate.
stările flux.
neimitația intonației
chiar dacă-i același registru
permutări de viespe
neluate-n seamă de scorpion.



scările mele poetice
care urcă pe faianța peretelui
mereu din fața mea
ca din pământ
odată am să ajung acolo
unde
zăpada mi se va lipi de pleoape
iar tu îmi vei surâde-n somn!

sunt femeie și pun întrebări naive
e normal să pun întrebări naive
e foarte normal să mă ascund în întrebări naive
picturile naive nu nasc confuzii
creierul nu trebuie conectat la nici o priză
desfigurarea umană intervine la plictiseală



aÈ™ cuceri marea
ca pe un bărbat!
(în tinerețe n-am făcut-o!)
cu gesturi de femeie
până când i-aș sugera refluxul
senectuții
ca o înecare firească
în abisul cuvântului,
ca o împăcare...
chiromanția mâinilor
încleștarea din urmă
adoratoare.
poate atunci, numai atunci
o să mă caute Pierdutul.

bianca marcovici

preluat din galeria agora on line
octombrie, 2005