Podul viselor, plutind
În scurta noapte a primăverii
S-a destrămat deodată…
Dintr-un pisc de munte norul
Își ia zboru-n cerul gol..
(Scrisă în 1194)
*
Când vine primăvara
Pe boltă stelele și-arată
Luminosul lor alai:
La marginea regatului de nori
Strălucesc stelarele fecioare.
*
Noapte de noapte,
Când părăsesc sala gărzilor
Din palatu-ntărit,
De tine dau, târzie strajă
Pe-un munte – lună grațioasă!
*
Inima ta fiind
Meleag străin, Chitaiu-ndepărtat,
Stă dincolo de mare –
Solia-ntoarcerii n-ajunge
Pân’la limanul pieptului meu.
*
Mâneci de călător
Flutură pe drumul pustiu
În vântul de toamnă –
Apusul mai trimite o rază
Pe podul suspendat peste-abis…
*
Chiar dacă am știut
De la-nceput că o-ntâlnire
Despărțire-nseamnă –
Eu l-am iubit fără să-mi pese
Că zorii zilei sunt aproape!
(vorbește o femeie îndrăgostită)
*
Pereche are dorul meu
Prelungindu-te la nesfârșit,
Trecător vis al iubirii?
De-ai dăinui cât roua se așează
În zori pe lumea noastră-nlăcrimată!
*
Cât cuprind cu ochii
Nu sunt nici flori de vișin,
Nici frunze purpurii –
Colibă-nvelită cu ierburi
Pe-un țărm într-o seară de toamnă…
*
Să curăț cărarea
Celui așteptat să vină
Peste poale de deal –
Prea grea povară e zăpada,
Pe cedrii ce-mi ajung la streșini.
*
Am îmbătrânit –
Înțeleg acum când neaua
Se-nvârtejește.
Nu-mi vine nici un oaspete –
Pe unde să mai treacă?
*
Îmi retrăiesc trecutul…
Prin sparte streșini, năpădite
De buruiana deasă
Răzbate luna cum o știu de mult
În tomnateca noapte strălucind…

Poezie scrisă la un ospăț imperial de Anul Nou:

Când vine primăvara
Și stelele pe car revarsă
Razele luminoase,
Peste imperiul de nori
Apar astralele fecioare…

Din ANTOLOGIE DE POEZIE CLASICÃ JAPONEZÃ de Ion Acsan și Dan Constantinescu, apărută la Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981