lasă-mi vorbă
cum e să-ți înflorească
atâtea singurătăți
pe degete
încât să te pietrifici
noapte de noapte
închis să fii ziua
blestemat murmurat
să sculptezi
aceleași două brațe
încătușate pe trunchiul
măslinului



lasă-mi vorbă
cum e să-ți dorești
să te-nșele iarba
după ce ți-a înmormântat
luminile ochilor
în rădăcini uscate
de otrava pământului
urci o treaptă
și cobori două
până la nivelul lacrimii
în care mori
de șaptesprezece ori
învățând să porți
în tine
copiii singurătății