Eroii mei sunt doi cocoși
De rasă, pintenați, frumoși
Ca ofițerii la paradă.
Doi cavaleri aristocrați.
Dintr-o privire ofensați
Încep duelul fără spadă.
Au martori puii speriați.
Teren – o parte din ogradă,
Dar n-au motiv de sfadă,
Căci nu se știe-a cui e vina –
Misteru-nvăluie pricina, -
Deci: căutați găina...

Din amîndouă părțile
Se-ncep ostilitățile.
Ei stau o clipă față-n față
Cu ciocurile la pămînt,
Apoi deodată-și iau avînt
Și lupta-ncepe săltăreață:
Sar deodată,
Dau cu ciocul.
Cad alături.
-Schimbă locul.
Dau din aripi,
Dau din gheare.
-Unul cade,
Altul sare...
Iar s-atacă,
Iar se pișcă...
Dar deodată nu mai mișcă...
Față-n față, multă vreme,
Stau așa, ca două gheme
Neclintite
Și zburlite,
Pînă cînd pe nesimțite,
Unul părăsește sfada,
Întorcîndu-se cu coada...


Atunci ieși de sub șopron
Un filozof-clapon,
Urît
Și-atît de bătrîn încît
A dat în mintea puilor...
El s-a oprit în fața lor
Cotcodăcind sonor:
-Eu dezaprob acest conflict.
E o rușine, un delict
Nedemn de vremi civilizate.
Dar așteptăm un viitor
Cînd, mîndri de chemarea lor,
Cocoșii nu se vor mai bate...
Voi vă certați pentr-o găină,
Dar nu vedețo? E curtea plină!
Ba treceți gardul la vecini,
Că și p-acolo sînt găini...
De ce vă puneți gheara-n gît?
Să lase unul cît de cît,
Să dea și celălalt ceva, -
Eu, cît de cît, socot c-o da!

(Migdale amare)