Mi-e dor de locu-n care m-am născut,
Un orășel cu tei și cu castani,
ÃŽn care, oamenii erau nespus de buni,
Se respectau și se-ajutau de ani și ani,

Iubirea era pretutindeni,
Pe dealuri, ape și câmpii,
În oamenii în strai de sărbătoare
Și în candoarea pruncilor zglobii,

În basme cu Feți-frumoși, cu zâne și cu zmei,
Spuse nepoților de drăgăstoși bunei,
În vorba caldă și-nțeleaptă,
Candelă sufletului spre gândire dreaptă

Și în căminul cald și primitor,
De viață și de liniște ocrotitor,
ÃŽn care, ostenit, te odihneai
Și-alături de cei dragi, încrezător, pășeai.

E mult de-atunci și toate s-au schimbat,
Iar teii și catanii s-au uscat,
Bunicii nu mai spun nepoților povești,
Tinerii cred că este demodat să mai iubești,

Haideti, să-nvățăm din nou, ce e iubirea,
Doar ea ne readuce fericirea,
Putând să ne iertăm, să ne iubim,
În armonie, pe pământ, să dăinuim!