când am deschis ultima oară brațele
am văzut tâmpla
unui anotimp desprins de pământ
îi spuneam cum îmi calcă
zi lângă zi
inima peste boabe de piper
și făcea din ele ore de noapte

tăceam nefiresc după fiecare lovitură
în stern

fiindcă iubeam cu ochii închiși
ca o femeie când își închipuie
bărbatul cel fără plecări
și păcatul meu era el întreg
îi deveneam danaidă
până la arcuirea sângerie
a spațiilor dintre artere
și nu mai știam decât să îi fiu

ascultam în orb cadența ploii
mereu din altă lume

de ce tată nu ai urlat la mine
că este orice acest chip
nu anotimp vertical?

pentru că a apărut
l-ai primit
ești