De când ți s-au aruncat pașii în nori,
eu am azvârlit Psaltirea lui Dosoftei în craniu-ți
sărăcit de religie;
Presimțeam că pe unde bate vântul
curg ideile tale,
că mama ta este o creangă
de care ne-agățăm(mai mult tu)
cu trei degete alese doar de tine,
trei degețele cu care ne desenăm AdN-ul,
cu care tu intri și reintri într-un joc al
morților îngropați în trei coșciuge
din trei lemne

Te întrebi, Naddje, de unde-ți cunosc sânii,
dar ai uitat cumva că ești fiica
închipuirii mele?
Ai uitat cumva drumul dinspre creier spre oase
pe care-l străbați cu fiecare femeie cucerită?
Mai știi să-ți lași organul gândirii
pe lângă gândire?