Picură din cer pietre grele de apă,
Mă lovesc peste umăr și-mi mânjesc chipul
- Îmi astup privirea păstrându-te în amintiri -
Cuvinte prea multe mă cutreieră
Încât nu-mi mai aud șoaptele din adânc.
Cartea cea din urmă o țin sub braț,
Anchilozându-mi, sub greaua povară, mâna.
În timpul amorțit de spațiu,
Mă țin de paralelele invizibile ale clepsidrei,
Însă mă scurg - nisipul e mișcător -
În neantul din fața mea.