Copacii plini de muguri,
înveșmântați în
lacrimi.
Un soare plin de găuri
acoperit de-o folie.
O iarbă mult prea crudă
ucisă în aerul
fierbinte.
Și eu!
Eu făr’ de lacrimi
cu suflet pustiit și
gol.
Un râu spumos
ce urcă în amonte,
o lebădă ce vrea
să reînvie.
Și eu...
și egoul
ce urlă-n mine.
Apocalipsa e în noi,
și noi grăbim
sfârșitul...