Și totuși ea s-a hotărât
Să evadeze-n neștiut,
Spre plafonul verde-albastru;
Prima-n ploaie ascent de astru.

Din ansamblul de zenit,
Unică, ea se separă
Și plutește-n reverie
Timpu-n care-un ceas măsoară
Leneș, o secundă vie.

Infinitul ce-l cuprinde,
În îmbrățișarea mortii,
Se prelinge far-o grijă
Pentru ea-n ansamblul sorții.