timpului…

nu-i tremură niciodată mâinile

își plimbă încet bisturiul pe fețele noastre

ca un criminal în serie îndrăgostit de arta sa

numai mie îmi tremură mâinile

când încerc să mă rad

îmi zic mereu, astăzi trebuie să fiu mai frumos

poate mă întâlnesc cu sublimul

mă îmbrac cu același costum de haine

pe care îl port de-o viață, cuvântul meu

merg pe stradă râzând

poate că mă voi pierde în această forfotă

și timpul mă va scăpa din privire

însă oamenii se întorc la casele lor

rămân singur în fața destinului

mâinile-mi tremură iubire

supraviețuiesc jocului în care lumea se-ascunde

după fiecare apus, mâinile-mi tremură

închinăciune către tine

cel care m-a învățat să trăiesc după regula

că totul se reduce la unul și același costum de haine

în care mă nasc, în care trăiesc, în care mor