Se prelinge albușul sfânt pe cer:
Se face-Albastrul plin de nori.
Șuieră vant în calmul de eter
Și circulă fum nalt prin sori.

Slăbita față prin noroiul ud
Înalță apă către cer, mai sus.
Mercur, toiagul îl aruncă-n sud,
Lemn vechi cultivă-n lanul rus.

Ființa rece încrustată-n poartă,
În fum albastru de ființă vie,
Cobori în prund, lovit de soartă,
Întreg pământul moartea ta o știe.

ÃŽn somnul spiralat, te vezi copil,
Prin azimi albe, mai prelung nu sună,
Viu, șarpele cu pielea de vinil,
În cer, cadâna blândă lângă lună