De ce-i atâta liniște
în lumea asta zgomotoasă și rea?
De ce-i atâta zgomot
când totul e tăcut?
Sau poate că liniștea e zgomot
Și zgomotul e tăcere.
Poate că nici noi nu mai știm ce suntem
De când am fugit de noi înșine.
Ne mai întoarcem din când în când la noi
Să ne luăm rămas bun.

Ne întâlnim din când în când cu un copil
Și nu știm să ne jucăm cu el,
Ar vrea măcar să-i spunen o poveste,
Să iubim povestea
Unde e semănată înțelepciunea
Care ar trebui să crească mare
O dată cu el (o dată cu noi).
Dar pentru noi,
Jocul e pierdere de timp
Iar înțelepciunea o jucărie pierdută.
Poate copilul va râde ștrengar
Și va plănui să ne pună gumă de mestecat în pantofi,
să ne arunce cu ouă în automobil
sau să ne spargă cauciucurile și să le umple cu sos de tomate;
Și poate își va pune planul în aplicare.
Atunci poate ar vrea să fie pedepsit,
Dar noi nu avem timp de pedepse;
Și copilăria va plânge
Pentru că noi pedepsim copiii prin nepăsare
Și îi facem să sufere
cu războaiele noastre egoiste
fizice sau psihologige
materiale sau imateriale
universale sau personale
calde sau reci;
Războaie între oameni egoiști
În care mor deopotrivă și cei egoiști și cei neegoiști,
Într-o lume în care
De multe ori uităm că am fost copii
Și că am avut suflet.

Dar poate că tăcerea e nepăsare
Iar zgomotul e ignoranță activă,
Poate că toate astea sunt mult mai grave
Deoarece ignoranța ucide
Atât egoiști cât și neegoiști,
Atât suflete cât și nesuflete.

Și cine va mai găsi cheia
Când e atâta adevăr în noi
Dar trăim în minciună?