printre nasturi străini

pe o vreme ca asta am început să merg în picioare
era noapte și cel mai tare mă temeam de vânt
stelele
pâlpâiau lumânări în cimitir
cerul
flutura peste umerii trecătorilor steagul întâiului mort

nu te îngropa cu haine împrumutate
viul
e uneori mai putred decât somnul de veci
cel mult un ceas
cel mult un ac de cravată
pentru gropari
pentru profanatorii de morminte

lăsă vorbă la priveghi să te trezească
la ora la care luna se întoarce spre sud

în rest
ridică umerii strânge-ți genunchii ghemuiește-te apa
e numai un frig cu spatele rupt

când treci pe lângă ei vor bârfi
nu te întoarce
ei chipul încă nu ți l-au văzut
la capătul aleii un oraș întreg încă așteaptă
să se deschidă poarta și să apari deghizat în străin