departe
bâjbâi prin clipe
alfabet prins în stăvilar de nuiele
sorb ce-a mai rămas din mine tărăndu-mă spre hăurile de unde am plecat
țip iubito mieii zbiară
ajuns acasă omoară-mă în somn să nu-mi dau seama că nu te voi iubi

între
viața se transformă într-o umbră inutilă
trăgând de neființa-mi scuipându-mă cu flori
iar pui pe masa-mi gânduri scârbite
dorințe de geniu
poate mi-ai face nume sau poate doar iubirea
stai nebuno că nu mă impresionezi
îmi cântă la harpă
o văd diluată
fiirea-i vrea a fi-ul
ea sclavul înapoi
mai are timp de mine să-mi macine gândirea
ne-fi-u-mi se așează pe stâncile din hău
să-și lepede rămășițele unui a fi demodat
iar eu
îi arat vieții degetul mijlociu

aproape
o neființă goală
în gându-mi vine bradul de-abia ieșit din iarnă și-n dreapta mea răsare un brad cum nu există
visez apoi o mare și-n juru-mi curg șiroaie
și fluturi și un soare
în munte vreau bordeiul un câine și-o maimuță
și-ntinsă ca o nimfă pe flori de mai târziu
iubita-mi se întoarce de unde a fugit
...