În zilele reci în care mașinăria nu funcționa
Făceam un foc între blocuri și ne adunam în jurul lui
Spuneam povești și bancuri, jucam mimă
Știam că cineva trimisese după mecanic
(Dar nu știam niciodată cine)
Pe seară făceam frigărui
Oasele le dădeam cățeilor
Care erau fericiți când eram fericiți
Și triști când eram triști
Și mâncau când mâncam
La căderea nopții, copiii erau băgați în saci de dormit
Și închiși acolo
Iar cei maturi făceau muzică și dansau
Dansau și se sărutau
Se sărutau și se iubeau
Până dis-de-dimineață
Ba chiar și mai târziu
Apoi copiii erau scoși din sacii de dormit
Se frecau la ochi, apoi era spălați
Se făcea un foc nou, se lua totul de la capăt
Până când venea mecanicul în salopeta albastră
Cu care eram obișnuiți
Cu trusa de scule din care lipsea mereu un clește
Cu zâmbetul superior al celui care știe ceva
Ce alții nu știu
Iar optsprezece minute mai târziu
Mașinăria funcționa din nou
Focul era stins, chitările băgate în huse
Oamenii își luau la revedere unii de la alții
„Pe data viitoare”, ziceau
Se aprindeau televizoare și lumini în apartamente
Supe de pui începeau să fiarbă în oale
Șnițele erau bătute, cartofi erau prăjiți
Și mai târziu, când copiii dormeau
Adulții ieșeau pe balcoane cu pahare de vin în mâini și priveau
Și singurele lumini care se mai vedeau în noapte
Erau țigările lor, formând un alt cer
Care îl reflecta pe cel de deasupra orașului
Doar că stelele erau roșii
Și pe rând se transformau toate în stele căzătoare
Dar alte stele se aprindeau în locul lor.