vecinul de deasupra
a deschis o ușă

vecina din dreapta
a deschis radioul

vecina din stânga
a deschis televizorul

brusc
am deschis ochii
și-am auzit pe casa scării
cum intră iarna
în bloc

* * * * *

împreună
trăim mereu
cu senzația
că trebuie
să spunem
ceva

avem mereu
sentimentul
că nu facem
nimic
împreună

* * * * *
trebuie
să spun ceva
despre iarna asta
așa

așa cum se aud copacii
trosnind de frig
în zborul unui corb

* * * * *

o să auzi iarna asta ca un glas de femeie alăptând cu sânii pretutindeni de teama acestor cuvinte degenerate printr-o naștere cu mult crăciun însângerat și placentă

* * * * *

n-am înțeles
de ce
oamenii-câini
sunt orașele înalte
și gânduri subterane
îngropate-n oase

n-am înțeles
de ce
oamenii-câini
se uită
toți
în aceeași vitrină

și au
aceleași gusturi
de carne
în salivă

* * * * *

nu știu dacă-i ultimul anotimp din acest an care de la-nceput până la sfârșit sau invers se-mparte între mine și tine precum două jumătăți de zăpadă

* * * * *

zăpada
este dumnezeu
în urmele sale

în urma noastră
sunt doar
oamenii-câini
adulmecându-l

* * * * *

când ne vom elibera viața va fi mai grea pentru că atunci două aripi ne vor rezema în statui albe

iarna asta ca un glas de femeie va intra prin noi cu zornăit și zăngănit

* * * * *

niciodată nu știi ce poate vibra în și/sau prin tine ca o sferă de gheață. ți-am spus că o să mă trezesc la ora 8 a.m. cu gândul înaintea mea lipiți în fereastră ca niște flori geometrice măsurând distanțele / vecinii / iarna / oamenii-câini îmbârligându-se-ntr-un tablou