trec lunile ca niște păsări prelunge
blestemate să-și tânguie zborul
din noi înspre moarte
trec și ne port
spre alte tărâmuri
de șoapte venite din noi

nu mai suntem copiii din zmeele albastre
și ne dor amintirile
ca niște pietre încinse
astăzi văd cum rugina din glas
ia culoare din frunza de nuc,
vai ce răbdare! încerc
să asmut câinii iubirii
ce nu i-am bătut
și umblu mereu
pe un drum neînceput