Chiar deacă limba ni-i altoiu, voroava-i cuib ce-nțelepțește;
de-a fi ca una sau ca alta, eu chiar voi fi năpraznă nesmintită
pentru mișei ce cată, spre-a roadei guri, vecinic ce rodește
vipt gol de miluiri; podoaba vie, pogoară-se din vipii neclintită.

Din hrana gurii ce le prisosește, tainul stă-mpregiur la toți,
È™i bucuria-n hiara cea buiacă, zavistia cu hòrbote mult zise,
atuncea când zburdeadză, cugetări vrăjmașe, bune la netoți;
dară, vorovirea, - stâncă vânturată, cugetări, - pre stihuri prezise.

Fieștecare limbă frântu-sa în beznă, scursu-sa prin pulberi,
dară niciodat’ să nu lăudăm, lauda de sine, pom, fără de tăgadă,
căci șădem aici, peste temeneli ziua în zadar, căutând la ceri
vestejeli veșminte, netede grumaze, goliciuni, fără de ogradă.

Au mustrări n-aveți precum ie tocmeala, dinadins, zălogită-ntâi,
voi sunteți smintiți, stihului nu-i vreți trecut, limbii căpătâi.