ALEXANDRU LÃPUȘNEANUL
1564 – 1569


Încadrarea în evoluția literaturii române

Publicată în primul număr al Daciei literare, nuvela Alexandru Lăpușneanul de Costache Negruzzi vine perfect în întâmpinarea programului revistei, cel puțin în două puncte ale acestuia – cel referitor la promovarea unei literaturi originale și cel care recomanda subiecte autohtone de inspirație.
Materialul este preluat din „cronice bătrâne” (Mihai Eminescu), mai precis din cronica lui Grigore Ureche, și, pentru episodul omorârii lui Moțoc, din Miron Costin (de unde prelucrează scena uciderii lui Batiște Veveli). Aceasta nu înseamnă însă copiere servilă sau subordonare față de concepția autorilor prelucrați. Pentru Negruzzi, literatura nu trebuie să fie conformă cu realitatea (și aceasta mediată, cum e cazul cronicilor), ci cu propria sa viziune asupra acesteia, care e o viziune romantică. Limitele acesteia sunt ale verosimilului artistic și mai puțin ale adevărului istoric.
Cercetările recente pun în lumină faptul că Lăpușneanu nici nu a fost un domn atât de crud; în realitate nici nu a omorât 47 de boieri și că mai aspră era soția sa. Vinovat de această deformare este însă cronicarul Ureche. Important însă este, că pornind de la sumare date istorice, Negruzzi – prin talentul și imaginația sa – a reușit să creeze o ficțiune credibilă.
Avem în Alexandru Lăpușneanul prima proză istorică într-adevăr reușită din literatura noastră, și anume una care a stabilit pentru multă vreme standardele genului, o culme neîntrecută până în prezent.