eu vin, te iubesc, nu mi-e la-ndemana
atata drum parcurs in revers,
tu iarta-mi de tot mintea nebuna
stoarsa pe-alocuri in stropi mai de vers.


nu sunt captiv, dar mult ma ataca
amorul prelins din ochii tai moi,
Romeo batran cu sabia-n teaca
cu gustul cianurii pe buze de foi.


ciumat in razboaie, ciumat pe alocuri,
nuclee de mine se-agata-n picaj,
in vene imi torn iubirea prin focuri
si gloante de plumb si stari de curaj.


tresar din instinct la orice rafala,
aici e razboi, iar eu fara scut,
din tine fac idoli din pumni mari de smoala,
ma-nchin si ma rog, ma-nchin si-i sarut.


ca dintr-un soc, timpul ma-ncearca
numerotat la plus infinit,
gratii feline n-au cum sa ma-ntoarca,
drumul spre iad sau suflul din vid.


ce ma sustine, e creierul ranced
plus de potop in o mie de foi,
ultimul vers si ultimul scancet,
ultima fraza spusa-ntre noi.


nu e nici loc si nu e nici vreme
sa dam ocazii, sa lamurim,
vechiile gesturi, eternele scheme,
vremea ploioasa sau cerul senin.


sa te iubesc si-n fata instantei
si sa ma judece toti care-au fost,
ai sa deduci eroarea balantei
si cum nimic n-ar avea vre-un rost.


ai sa-ntelegi de ce se intampla
lucruri atat de cu susul in jos,
cum se aduna ridul la tampla
imbatranind suficient de frumos.


cum se asuma riscuri enorme
si cum se minte fara repros
si cum in noi iau viata forme
de adevaruri fara folos.


da, te ador atat cat de poate,
da, te iubesc atat cat mi-e dat,
caci eu prin tine ma simt aproape,
tot ce-i in tine e adevarat.


tot, intr-o lume ce-mi sun' a dilema
si se evita orice echivoc,
se iau notite, se pun in tema
si se resimt mai mult sau deloc.


alauri se-aude ca nu se mai crede,
ca nu se mai poate prin romantism,
apoi resemnarea pe toti ii succede
si cad rand pe rand in pragmatism.


tu iarta de tot ochii mei tulburi
si capul asta ce doare cumplit,
in mine prin tine se-aduna cuiburi
zile de dor si nopti de iubit.