în mine cineva caută

inima pâlpâie – lanternă cu baterii neschimbate –
doar pe sub pleoape lumina mai răzbate
cu izul ei de carne prăjită în bucătărie

văzduhul încă se poate respira mi-aduc aminte
cândva am leșinat într-un pronaos de la fumul lumânărilor
purtat pe brațe mă simțeam
pasăre de curte cu tâmplele întinse între oameni mirați

înflorise mâna maicii domnului și fiecare nor
trecea pe cer cu un inel în suflet

am alergat pe scările clopotniței
dar nu aveam cui să vestesc orașul de sus era pustiu
limba știută de mine murise murea
lovită de ziduri nu se mai întorcea
să-mi răspundă

- al cui ești, mă, ăla din clopotniță?!
mama ta! stai, că pun eu mâna pe tine!
auzeam scurtătura prin aer cum vine
dar nu m-am temut
dar nu m-a durut

în frunte mi s-a deschis un izvor
curgeam din căutare afară
albinele treceau către stup era seară
asfințitul
înăbușea caii cu otavă și trifoi

între sprâncene palmele am strâns căuș
mă bea o paseră care cântă doar seara
nu am știut-o numi
nu am putut-o în ochi privi
și atunci
întâia oară m-am rușinat de cel care sunt

secătuit sau viu nu mai știu
am dat pe somn neliniștile toate
mi-am pus drept pernă – piatră să fi fost sau carte –
o biblie cu pene de tăciune