Pasul tău ninge, pasul tău plouă mereu pe drumuri de rouă
Pasul tău- comoară a neâmplinirii
Echilibrează înțelesul cărnii
Dincoace de tine, un spațiu absolut, albastru- integru
Dincolo- margini de buze,
AcoperiÈ™ al ultimului templu,
Tristețe încovrigată pe sfârc,
Uscăciune, lipsă, pat negerminat,
Pasul tău, furtună de soare
Ploaie de cântec nescris
Când ai deschis gura a nins,
Cărări astupate, munți străvechi tăiați
La ieșirea din atmosferă
Te adun pe un făraș – migrenă
Părul ți-e palid ca un lan
Secerătorii sunt liberi, neinițiați,
Nerăbdători , criminali
Aproape de coapsa ta se lipește o uimire
Rotula sufocă în sine mișcarea
Până la următorul cutremur- uitare-ca o velă,
Un dumnezeu pierdut în emisferă,
Un lapsus osos, abraziv
O ramură uscată de măslin și buzele ființei reci
Din iarna în care te-ai căutat să te culegi
Pe ogoare de cristal, fără să știi , fără să treci mai departe de tâmple,
De holde aride, de lupi domesticiți,
Nu te-ai găsit
Rabdă laolaltă cu pustiul vremea agoniei
Acum când pari aproape
Vânt cu gheare, devorator suspin
Apoi o ușurare, o regăsire, o singură lumină,
O limitare senină, un pol nepoluat
O apă sfântă ruptă de-un călcâi
Inot pe limpezimile proprii cu moartea cot la cot
Din iubire-am ieșit nemișcat
Iar de tine deabea am aflat
Câte mai poți să înduri.