Am amorțit, tu nu crezi că eu merit tu nu crezi că eu merit
drumurile acestea la mare; diavolul nu-mi ia sufletul pentru atât,
tu nu crezi că inelul meu strânge suficient tu nu crezi că din el
putem construi o caleașcă cu doisprezece căluți de argint,

să ne ducă la mare să ne ducă la mare, să ne poarte până în
cotorul negru al recifului.
Asta nu se desprinde să ne facă mai buni- am amorțit, să știi
că am amorțit. Să crezi că noi merităm marea- diavolul nu ne
leagă pentru atât. Lângă barca noastră se lasă mereu câte o ploaie
roșie lângă barca noastră tremură norii groși veniți mereu să ne
ia, lângă noi nu e nimeni să ne ascundă urmele, trecem mereu
cu caii noștrii de lumină podul făcut peste mare;

iubirea cu care risipim aurul ei e singura credință din care
ne înmulțim ceasurile rotunde.