asta e una din zilele în care aș scrie tot
cum se mișcă spasmodic perdeaua
cum fecioarele își poartă virtuțile în pocale de argint
și oamenii obișnuiți se amestecă pe străzile astea murdare
topindu-și pașii pe pietrele fierbinți

și totuși azi știu că scriu fără noimă
mi-aș desface însă pieptul ca să
arunc în el toate atențiile voastre și
indiferențele
și m-aș închide iar
temându-mă
nimic din mine n-ar mai fi ascuns de ochii voștri

v-aș ruga să faceți totuși o pauză de câteva vieți
până voi găsi cheia spre voi și spre
mine
până atunci poate vântul va înceta să mai bată
și fecioarele își vor scăpa din mâinile fragede podoabele

sau poate până la urmă ar trebui să spargeți lacătul
să vă rupeți lanțurile și să fugiți din mine
nu pare să mai fie mult până voi gusta moartea