Iubiți credincioși ai Mănăstirii Petru Vodă,

astăzi ne-am adunat să sărbătorim hramul mănăstirii, al Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril. Și vin și întreb: cu ce suflet, popor român, vii la această sărbătoare? Cu un suflet umilit, cu un suflet mutilat, cu un suflet deznădăjduit după 50 de ani de comunism și 18 ani de neocomunism. Cum de nu ai dispărut, popor român? Cum de nu ai îngenunchiat? Ce te-a ținut în viață și ce te mai ține încă? Și-Þi spun, Doamne: credința, căci nu m-am uitat la mâna biciului care a dat în mine, ci mi-am lăsat sufletul în mâinile Tale. Iar dacă trupul a fost în mâinile călăului, sufletul a fost în mâinile Tale.
După primul război mondial, într-un sat din Oltenia, s-a anunțat că toți copiii și tinerii au fost decimați și atunci părinții au chemat pe preot, au ieșit la marginea satului, au făcut slujbă și au îngenunchiat. Și îngenunchind au așteptat ca sufletele lor să se întoarcă acasă. De aceea a spus Petre Þuțea că o căruță de țărani români au ținut în loc imperii, pentru că au îngenunchiat în fața lui Dumnezeu, nu în fața dușmanului.
Noi astăzi sărbătorim și pomenim prin îngenunchiere și aplecare în fața Bunului Dumnezeu această dăinuire a Neamului. Uitați-vă cum a dăinuit acest Sfânt lăcaș. Cu sute de ani înainte, aici și-a găsit mângâiere sufletească Petru Rareș, când era în restriștea sufletului, trădat pentru a nu știu câta oară în istoria neamului și vândut turcilor. Un schit de călugări l-a primit, l-a mângâiat și l-a întărit. Ce mângâiere a lui Dumnezeu! Cum a țâșnit această mănăstire din suspinele martirilor noștri din pușcării! Aici este glasul neauzit al drepților noștri, care nici astăzi nu pot vorbi pentru că memoria acestui neam este confiscată.
Astăzi este o zi sfântă, 8 noiembrie – Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril – cifră cu semnificație de desăvârșirea Creației, dar este și ziua când Biserica Răsăriteană a decis să sărbătorească întregul sobor al îngerilor, oastea nevăzută a Domnului care ne-a ținut. Singura certitudine pe care o avem în această lume este că murim, iar singura dragoste este Dumnezeu. Iar eu vă spun: Dragostea este dincolo de certitudine pentru că învinge moartea.
Noi astăzi i-am pomenit pe eroii noștri care au căzut pe front, pe voievozii noștri. Suntem atât de aproape de ei prin Sfânta Biserică și prin Sfânta Liturghie – liturgos înseamnă lucrare dimpreună. Victoriile lui Ștefan cel Mare ne sunt aproape și înfrângerile încă ne dor. Morții noștri încă ne dor și sunt aproape, aici și acum. În Occident s-a făcut o experiență: un mare om de teatru, în fața a patru mii de spectatori, l-a luat pe unul dintre ei și l-a pus să citească numele morților de la o bătălie importantă din perioada medievală, printre care duci, conți etc. Și a zis: Vă impresionează? Și ei au răspuns: Nu ne impresionează pentru că nu-i cunoaștem. Atunci - era prin 1950 – a citit o listă cu cei care au murit în lagărele naziste. Fiind mai aproape de momentul istoric au zis: Da, ne impresionează că sunt mai aproape de noi. Dar eu mă gândeam dacă în timpul acela cineva îi dădea o listă cu oamenii care în acea perioada erau martiri în pușcăriile comuniste? Ce ne impresionează pe noi? Pentru noi istoria este retrăită, este repomenită. Asta este sfânta minune a lui Dumnezeu, prin Biserică.
Astăzi biserica este lovită, și din interior, și din afară, și pe față, și pervers. Știți cum se secularizează o biserică? Cum se schimbă Sfântul Duh cu rațiunea umană? Atunci când se compromit oamenii bisericii, când se compromite biserica ca instituție. Ce ne-a dat rezistență? Care a fost liantul acestui neam, dacă nu această pomenire, această îngenunchere permanentă? Ne-a salvat vreo ideologie? Ne va salva vreo doctrină? Nu, ne salvează sfânta biserică. Insist asupra acestui lucru pentru că nu vreau să sărbătorim îngerii în necunoaștere de cauză. Spune Dionisie Aeropagitul, unul din Sfinții Părinți care s-a ocupat îndeaproape de această chestiune și care a avut această revelație: Este un pogorământ că îi vedem cu chip uman. Ei sunt nevăzuți, aproape li se spune „vânturi”. Dacă vă uitați dumneavoastră o să vedeți, acum, în viața noastră, că Dumnezeu a creat aceste cete îngerești pe ierarhii, pe ceea ce țăranul român numește rânduială, rost.
În biserică, Dumnezeu n-a creat democrație. Lângă el sunt heruvimii, cei care îți dau ochiul duhovnicesc, sunt serafimii, cei care dau dragostea dumnezeiască. Cum să-i percepem? Nu putem – spune Dionisie Aeropagitul – cu ochi firesc, cu rațiune umană, ne trebuie ochi peste fire, ne trebuie înțelegere tainică. Asta se dăruie. În clipe mari de suferință, nu vedeți că simțim aripa îngerească? În clipe mari de tragedie este acea forță invizibilă care ne salvează.
De ce vă spun toate lucrurile acestea? Pentru că poporul român este într-o restriște fundamentală. După părerea mea, este dispus să dispară din istorie, din geografie. Dar dăinuie spiritul. Gândiți-vă dumneavoastră că toți oamenii care au iubit această țară au murit în pușcărie. Cum a țâșnit această mănăstire? Ar fi fost o glumă penibilă să spui satrapilor și călăilor că, peste ani și ani, va țâșni o mănăstire care va pomeni numele lor ca martiri. Ei, care erau „bandiți ai poporului”, au devenit sfinți. Asta este forța nevăzută.
Ruga noastră nu poate să ajungă la Dumnezeu decât prin îngeri. Dacă vă uitați prin această ierarhie îngerească, o să vedeți că pe treapta cea mai de jos sunt îngerii. Îngerul personal despre care mama îl învață pe copil și-i zice: Înger, îngerașul meu/ Ce mi te-a dat Dumnezeu... El îl apără pe omul bun să nu cadă și pe omul care a căzut îl ajută să se ridice. Pe treapta a opta se află arhanghelii, cei care dezvăluie taina lui Dumnezeu. Ca poveste, ca istorie se știe că înainte să fie creat lumescul, lumea materială, a fost creat nevăzutul, lumea îngerilor, lumea nevăzută. Și dacă omul a fost făcut din cuvântul lui Dumnezeu, îngerul a fost făcut din gândul lui Dumnezeu. Și iată că Dumnezeu dă încercare îngerilor. Și cel mai frumos, cel mai inteligent dintre ei cade în cel mai mare păcat, al trufiei – Lucifer. Și atunci pornește lupta și ridică sabia de foc Arhanghelul Mihail și zice: Să luăm aminte! Să luăm aminte și s-a oprit căderea. Este un act de rememorare. Acum când cad oamenii, când cad conștiințele naționale, când cade ideea de creștinism, vin și spun: Să luăm aminte! Această mănăstire, care este sub acest har al Sfântului Mihail, are această vocație aproape izolată în care strigă: Să luăm aminte! Să nu cazi, popor român! Și din clipa aceea ei s-au ridicat, n-au mai căzut nici unul. Este un act de aducere aminte, de conștientizare, de trezire.
Sfântul Arhanghel Mihail este pedepsitor, este apărător al legii și voievod al oștilor nevăzute ale lui Dumnezeu. M-a întrebat cineva, acum înainte de a pleca din București: „Am auzit că vă duceți la Petru Vodă, la părintele Iustin Pârvu, de ce vă duceți?” Și am răspuns: „Păi, unde să mă duc? Spuneți-mi dumneavoastră unde să mă duc în altă parte ca să-mi mântuiesc sufletul. Aici este sigurul om care în ortodoxia română a spus că este inflație de smerenie și că mai există, totuși, și sabie sfântă. Arhanghelul Mihail are această sabie sfântă. Este pedepsitor. Și dacă vă aduceți aminte, fără a intra în probleme de istorie, el a dat cele zece pedepse poporului împietrit al lui Faraon, el a dus foc pe Sodoma și Gomora, dar el a fost și ghidul poporului lui Israel cel ales din Egipt în Þara Făgăduinței. El este patronul monahilor, al voievozilor creștini, al oștirilor creștine. El este sabia de foc care apără. Toți marii noștri voievozi au fost sub această domnie a îngerilor. N-au făcut de capul lor. Neamul acesta a fost apărat din har divin pentru că domnitorul încerca să imite construcția dumnezeiască, nu o construcție umană. De aceea a căzut omul: că a făcut după inima lui și nu după inima lui Dumnezeu. Tu te rogi, dar ruga ta este dusă. Arhanghelul Gavril duce această rugă… se pare că acești arhangheli sunt primii mijlocitori ai noștri cu Dumnezeu. Ei sunt primii care ne leagă cu Dumnezeu. Arhanghelul Gavril, care înseamnă Bărbat-Dumnezeu, este cel care pronunță pentru prima oară numele lui Iisus, cel care îl numește pe Ioan Botezătorul și cel care aduce păstorilor din Betleem vestea uriașă, fără pereche, că va veni mântuitorul, că se va naște. Este cel care o anunță pe Fecioara Maria că se întrupează Hristos, cel care îi anunță pe părinții Fecioarei Maria că se va naște Fecioara Maria și cel care îi spune bătrânului preot Zaharia în templu că soția lui, la bătrânețe, îl va naște pe Ioan Botezătorul, Înainte-Mergătorul. Fiți atenți ce limbă sfințită are poporul român. Zicea părintele Stăniloaie: din cauza faptului că noi am intrat liturghisind cu ea (limba), este sfântă. Se zice Prea-Curata Fecioara Maria. Noi nu avem capacitatea să o vedem. Curat poți să zici la o chestie sanitară, de toaletă. Este Prea-Curata. Ce cuvânt extraordinar! Ce cuvânt învăluitor, ce cuvânt de taină! Este Prea-Curata Fecioară.
Nu lăsați sfinții pe pereți pentru că ei sunt acolo ca să revină, ca să ne aducă aminte. Continuați lucrarea lor. Altfel sărbătoarea aceasta nu e decât un ritual mort. Aceasta este lucrarea cea mai importantă, domnii mei, într-o lume care trebuie să-și păstreze rostul, ierarhia…Uitați-vă la televizor, la această emisiune schizofrenică numită Cel mai mare dintre români. Păi, toți românii ăștia, știți ce sunt? Sunt niște pietre într-o apă tulbure pe care noi am pășit ca să trecem pe partea ailaltă. Nu putem să facem noi ierarhii. Nu ne este dat nouă. Numai Dumnezeu face ierarhie. Numai omul pierdut de Dumnezeu amestecă valorile. Ați văzut la un moment dat că se votează, se fac electorate. Să vedeți ce clare sunt cetele îngerești, ce misiuni clare au, ce ferme și ce concrete sunt. Știți ce înseamnă concret rugă? Vă spun eu că au descoperit ăia de la Discovery: au luat un interviu astronautului care a pășit pe lună și a spus: Am pășit pe lună și, la un moment dat, mi s-a defectat aparatul cu care trebuia să mă întorc acasă. Mi-am dat seama că nu mă mai pot întoarce pe pământ. Știți ce înseamnă să fiți singuri pe lună? Știți ce înseamnă să mori pe lună? Este o spaimă de neant. Și zice: ... tot am încercat, am dat jos mesajul la sediu și nimeni nu știa nimic, și aparatura aia greoaie… atunci am îngenuncheat. Suntem într-un spațiu total științific, într-un spațiu total pozitivist, într-un spațiu, dacă vreți, total tehnocrat, n-are nici o legătură cu Dumnezeu. Numai noi suntem primitivi, poporul român, că rămânem legați de ortodoxie. Numai noi suntem retardați în istorie. Și uitați cum vine lucrarea lui Dumnezeu pentru că astronautul spune: Vă dați seama am îngenunchiat pe lună și m-am rugat cum am știut și a doua zi aparatul a mers. Și nici acum după 25 de ani nimeni nu știe din ce cauză. El spune și mărturisește: Nu este important că a plecat omul pe lună, ci este important că s-a coborât Hristos pe pământ. Iată mărturisirea de unde vine. De asta trebuie să ne ținem în rânduială și în rost.
Aici este superbia acestui centru de lumină duhovnicească și credincioasă. Dumneavoastră sunteți lumânările de credință. Părinții sunt cărămizile vii, iar părintele Iustin este crucea încă mărturisitoare. Realizați că tot poporul român vine aicea să-și odihnească sufletul la părintele Iustin. Dar părintele Iustin unde își odihnește sufletul? Pe cruce. Pentru că un creștin este întotdeauna crucificat. Noi ce facem? Ne dezicem. Eu vă vorbesc sufletelor dumneavoastră pentru că România este într-o situație de cumpănă. Este cum a fost Petru Rareș în acest loc sfânt într-o situație de restriște și o mână de monahi l-au aranjat în rost. Credința adevărată este ca ruga cea mai bună: să te rogi în suferință lui Dumnezeu. Gândiți-vă la Ștefan cel Mare. El a construit mănăstire și când a fost înfrânt și a zis: Aici este voia ta, Doamne! Noi ca el să fim înfrânți.
Ne gândim la toate lucrurile astea, pentru că trăim într-o lume în care se creează confuzii. Tineretul nostru nu mai are repere. Amestecă „ei” reperele. M-am dus la un liceu de arte plastice și un puști mi-a zis: „Nenea nu e bun concursul acesta de la televizor.” „De ce puștiule?” „Fiecare are culoarul lui și competența lui. De ce îi amestecă?” – auziți ce vorbe la un copil. Ați văzut cum stau la televizor cu picioarele pe harta României? Pe harta aia care încă sângerează? Stau acolo cu picioarele pe ea și nu au nici un fel de probleme. Sunt simboluri. Și pe lună au pus drapelul american. Să ne iubim simbolurile, să ne iubim neamul și să înțelegem, pentru că de-asta vorbim aici. Arhanghelul Gavril, se spune, este cel care a dat piatra aia imensă de pe mormântul Mântuitorului. Parcă pe sufletul poporului român a fost așezată o piatră imensă ca să nu mai respirăm. Suntem tot timpul descalificați, tot timpul umiliți, tot timpul intrăm cu umerii în jos. Dar verticalitatea ți-o dă Bunul Dumnezeu. Eu nu vorbesc de trufie.
Aseară am meditat, nu puteam să dorm, și-am zis: în ce constă forța acestei mânăstiri? În ce constă forța credinței românești? Doamne, ce paradox dumnezeiesc: păi, cea mai mare minune a lui Hristos, a Mântuitorului, n-a fost să meargă pe ape, n-a fost să-L aducă din morți și să-L învieze pe cel care era trecut dincolo, n-a fost să vindece bolnavii, cea mai mare minune a lui a fost că s-a predat, vulnerabil, slab și om, în fața legiunilor romane fără să facă nici un fel de minune. Atunci s-a creat un culoar de credință care ține de mii de ani pentru că, uitați, putea să-i dea sabia de foc a Arhanghelului Mihail. Dumnezeu a zis: Vă dau Copilul meu, vi-l dau în datele voastre. V-am arătat minunea. Și oamenii au reacționat cum au reacționat. Păi, într-o lume neanentizată ca asta, într-o lume fărâmițată, într-o lume atomizată, într-o lume secularizată, care este puterea acestei mânăstiri? Care este puterea credinței ortodoxe în România? Este această vulnerabilitate, această crucificare extraordinară. Dar să nu uite cei care ne obligă să renunțăm la așa ceva, că Dumnezeu are sabie de foc. Iată cum acționează Dumnezeu: Ce șansă, ce nădejde aveau acei tineri, care erau mulți de vârsta celor care-i văd pe aicea, care au fost luați în dube și duși? S-au rugat la zidurile Securității. Uitați-vă la poeziile lui Radu Gyr. Radu Gyr n-are poezie, are rugă. S-au spart pereții și peste ani de zile a țâșnit această minune. Vă spun toate acestea gândindu-mă că neamul românesc acum trebuie să trăiască creștin.
Alt paradox: Ceaușescu a dărâmat biserici și s-a întărit credința. Mulți oameni politici au construit biserici, au făcut inflație de biserici și credința s-a transformat într-un ritual, într-un nume, într-un electorat. Dumnezeu n-are electorat, Dumnezeu are suflete care mărturisesc și suflete care se jertfesc. Þara asta n-a fost pe electorat, țara asta a fost tot timpul pe jertfă, precum țăranii ăia care au alergat la Oituz și au zis: Pe aici nu se trece!
Eu nu scot din ecuație orice influență bună a civilizației. Am și spus: occidentul ne civilizează, dar noi îl și spiritualizăm. Am spus toate lucrurile astea pentru ca creștinismul să nu intre într-un formalism, care mă doare; mă doare să văd lumea asta care se încolonează până și în ritual. Dar dincolo de biserică, nimeni nu-și duce trăirea creștină, nimeni nu poate să mărturisească, nimeni nu poate să relaționeze creștin cu celălalt. Acum câțiva ani, eram deznădăjduit și am fost la noaptea de Înviere și am văzut lume multă: și creștini, și oameni cu suflet curat, dar și paiațe, securiști cu jeep-uri, cu telefoane mobile, cu casetofoane date la maximum, într-o împietate totală. Mulți, enorm de mulți, în turma asta în care erau și trăitorii. A ieșit un părinte bătrân, iar eu întâmplător eram acolo în față, strivit de mulțime. Și a trecut pe aproape. Eu eram foarte deznădăjduit. Atunci Dumnezeu mi-a vorbit în nădejdea creștină. Acest părinte bătrân, avea aici cusut cu acul, un pantof dezlipit, sărac, fragil, ca o lumânare aproape stinsă și fără microfon și-a îndreptat privirea la mulțimea aia care era acolo amestecată, la compotul acela, cu creștini și cu necreștini, și a zis: Se dă lumină! Și în clipa aia, ca printr-o minune, au tăcut toți. N-a avut nevoie de amplificare. Dar mai știți ceva, nădejdea creștină alungă și puterea morții. Și în clipa aia eu am simțit. De ce? Omul acela, care a făcut 30 de ani de pușcărie, nu că n-a pierdut nădejdea, dar ne vorbea despre nădejde – nu despre speranță, mare atenție, speranță au ateii. Ateii zic baftă, creștinul zice Doamne-ajută!. Pe mine m-a încreștinat un țăran la țară: eu i-am zis Să trăiți, tovarășe! având sechele comuniste, iar el bătând la coasă mi-a zis: Doamne-ajută! Eu veneam de la Gheorghiu-Dej, iar el venea de la Isus Hristos. Ne-am întâlnit pe o potecă în România și în clipa aia m-am luminat. M-am luminat că milă mare are Dumnezeu cu noi când ne dă posibilitatea să vedem. Nu orice suferință îl duce pe om la mântuire, ci numai ruga și credința creștină. Suferința este poartă, este fereastră către Dumnezeu. N-ați văzut, chiar în viața de zi cu zi, că sunt oameni, chiar cu boli terminale, și unii, printr-un miracol, printr-o minune, se vindecă. Sunt oameni răi, și devin mai răi decât înainte. Numai omul bun devine mai bun. Spunea Părintele Galeriu de îngerul morții: la un moment dat un om trăgea să moară – e o poveste extraordinar de frumoasă luată din Sfinții Părinți – și Dumnezeu îl trimite pe îngerul care are pe aripi foarte mulți ochi și la un moment dat el hotărăște ca el să trăiască și zice: „Întoarce-te!” Dar îngerul înainte să plece de lângă muribund își ia un ochi de pe aripă și il lipește lui. Din clipa aia, omul acela vede mai mult. Acela este ochiul duhovnicesc. Acest dat, acest ochi duhovnicesc, această heruvime – vorbim pe sărite că nu vreau să fac tratat de dogmatică, ci mai degrabă să lucrăm, să avem arme lucrătoare în neam – sunt cei cu mulți ochi. Treci printr-o nenorocire, treci prin ceva și începi să vezi mai bine, nu mai ești un bezmetic, nu mai alergi. E o lume, iubiți credincioși, care se grăbește. Dumnezeu nu s-a grăbit. De asta se spune un lucru extraordinar pe care țăranul român l-a descoperit și , deopotrivă, Mihai Eminescu: Ceasul bate, timpul trece/ Vremea stă și vremuiește. Iar Eminescu mai spune: Timpul mort își întinde trupul și se așterne în veșnicie.
Dumnezeu e raportul, nu cu istoria, este raportul cu veșnicia. Ori crezi în viața veșnică și te manifești ca atare, ori ești pe o chestie strict ritualistă de, cum să spun, de așa de formă. Am fost în Canada și am văzut mari biserici transformate în hoteluri, în birouri, în teatre. Și mi-am zis: Doamne Dumnezeule, mare milă ai avut de noi aici. Ce-nseamnă lucrul ăsta? Noi n-avem fabrici, n-avem economie înfloritoare, clasa politică e derutată, nu mai știe ce face – fără educație creștină – rugați-vă pentru ei Suntem dimpreună în Biserică, nu suntem indivizi, ci persoane responsabile în fața lui Dumnezeu. Pe ei nu îi interesează. N-avem mai nimic, dar avem biserici, avem credință mărturisitoare. D-aia trebuie să ținem de ce ne-a dat Dumnezeu. Numai dacă te duci în afară poți să vezi această diferență. Să vezi cum aicea, totuși, în noaptea de Paști bisericile sunt pline. Să zicem că 70 % sunt credincioși, iar restul vine ca să fugă pe urmă să mănânce ca animalele. Dar 70% sunt pline. Această pârghie între casa ta și biserică să nu o părăsiți. Asta este arma invizibilă a arhanghelilor. Asta este vestea cea bună. Să nu uităm că Arhanghelul Mihai – vă spun tot așa pe sărite ce îmi vine în minte și în duh – va suna din trâmbiță și va reveni Domnul pe pământ și îi va învia pe morți și va chema limbile la judecată. Nu cheamă Comunitatea Europeană. Cheamă neamurile. Așa cum suntem responsabili fiecare. N-am nimic împotriva Comunității Europene, este o organizație administrativă. Dar sufletul meu cui îl dau când închid ochii? Și de ce să îl dau numai când închid ochii și să nu mă pregătesc dinainte? Să mă pregătesc, să trăiesc firesc…
Am vrut cât am putut eu să vă spun că este o sărbătoare lucrătoare, că acest hram este de o importanță vitală pentru neamul românesc pentru că el presupune deopotrivă acel Luați aminte! Este poate cel mai lucrător în situația actuală.… Înainte cădeau îngerii, acum cad oamenii. Să fim ca îngerii aceia care s-au ridicat și să ajutăm să împingem piatra aceasta care este așezată pe sufletul acestui neam. Dumnezeu să binecuvânteze poporul român!