mi-e teamă
să calc pe covoarele
în care se-afundă picioarele,
ca într-o mlaștină
de rușine.

pereți-s prea netezi
și muți.
nu mai știu să-mi vorbească,
nu-mi mai sunt prieteni...

luminile sunt prea puternice
și-mi țin privirea plecată
cum doamna aceea cochetă
își ține cățelușul în lesă,

iar locul de cinste
din capul mesei,
e pentru mine,
străinul într-o viață mai bună
plăcut ca un scaun electric!