așa din toate câte puțin măcar fără sforile care te țin legat
și te plimbă ca pe câine până în parc
cât să-ți bei cafeaua și să mai fumezi o țigară
apoi liniște multă liniște
merg cu trenul spre casă
e numai un vâjâit în mijlocul câmpului

nu știu ce dimineață era
se făcea că mirosea puternic a moarte
îmi țineam plapuma sus
până în dreptul ochilor
pe urmă nu mai știu
a dipărut

frica nu există
un fel ciudat spun unii
e atunci când ai fruntea rece
și mâinile
și simți că ți se îndoaie genunchii
știi că nu vrei te împotrivești căderii
apoi brusc se face cald înăuntru
până adormi

era într-o duminică
și m-am trezit