Mi-au deraiat toate tramvaiele de pe șinele rațiunii,
sunt goale depourile inimii, în camerele ei se mai găsesc,
niște pete de ulei, câteva cuie ruginite și un motor stricat,
e de la o mașină veche, ți-aduci aminte?
Era neagră, asta știu sigur, acum e piesă de muzeu,
erai așa mândru ”e o piesă de epocă”, spuneai,
mie îmi părea limuzina cea mai luxoasă,
ieșea direct din garajul nopții și mergea cu vise,
carburatorul era în patru timpi
nici acum nu știu ce înseamnă.
Mi-aduc aminte degetele tale lungi, când schimbai vitezele
și felul în care-mi aruncai peste umăr un zâmbet fugar în care aveai
tot soarele proaspăt de martie și garoafa aceea roșie,
nu mi-au placut niciodata garoafele, doar aceea,
pe care mi-ai oferit-o când am coborât din tramvai,
mi-a părut ca îmi zâmbește, sau poate erai tu cel ce zâmbea,
nu am mai vazut așa un zâmbet pe nici un obraz,
în ochii mei se oglindește, încă.
Am o poză în suflet cu zâmbetul, zâmbetul
acela inocent, zâmbetul de dinainte să devii
trecut și viitor, inserându-te în prezentul meu ca
o formă inofensivă care doare mai mult decât
orice rană proaspată pe care strivești un deget
acuzator…aceia eram noi…aceștia suntem tot noi.
Spune-mi, adunând toată bruma acestei toamne
într-o suflare de sinceritate:
îți place ceea ce vezi?
Aștept răspuns la post-restant!