La balu-ntristării, ființă femeie,
de-o trăsură pustie-a fost dusă.
Era coasta Lui inima mea,
pios ospăț veșniciei?

La balu-ntristării fecioară aleasă
cu brațe de înger și-o rochie floare,
a fost blestemată sa fie mireasă robiei;
desculță, de mir purtătoare.

La balu-ntristării încă se duce
și-n pântec ea poartă o cruce.
O fi mântuirea, femeia de sânge,
durerea din coasta ce plânge?

La balu-ntristării a stat lângă EL…
Dar omul, nu vede, și nici că-nțelege:
trăsura pustie-i cărată de Rege,
și-n ea, lumina ce lacrima-I șterge.

La balu-ntristării se duce,
mama, cu pântec de cruce
adună din lacrimi pete de sânge
femeia, e coasta ce-L plânge!