spre dimineață primul tramvai intră prin fereastra deschisă
felinarele aruncă lumini stinghere spre blocuri
așteptăm vești de la capătul pământului mereu le așteptăm
când ajung la noi e deja târziu obișnuiți fiind cu așteptarea
le traversăm în grabă sau construim cu ele piramide
poduri artificii diverse și mărunte retorici nostalgizante


oamenii caută urmele noastre prin locuri ciudate pe unde nu am trecut niciodată

*
cred că am uitat începuturile oricum nu există un singur cuvânt care să le cuprindă pe toate
cuvintele ne urmăresc deși noi am plecat de mult în călătorii fără să luăm în calcul posibila întoarcere
suntem dezlegați de simțuri suntem îngropați în trupuri fără scăpare dar suntem iar asta ne este deocamdată
îndeajuns

era o vreme când lucrurile păreau pentru totdeauna parcă ieri sau chiar în minutul care tocmai s-a dus de la noi
biciclete cu aripi o ceață argintie lăsată în urmă pești fosforescenți aruncați de ape la mal
un decor în mijlocul căruia locuiam răbdători flota noastră era împrăștiată pe toate oceanele
eram în vis și scriam despre noi ca și cum nu urma să mai plecăm de acolo


oamenii caută urmele noastre prin locuri ciudate pe unde nu am trecut niciodată

*
în micuța prăvălie din cartierul de nord seara venea întotdeauna adusă de un pendul din lemn de trandafir
eșarfa tinerei doamne care locuia în camera din spatele prăvăliei era parfumată
în jurul ei aerul strălucea uneori și păsările desenate pe eșarfa ei cântau

dincolo de zid era un câmp uriaș mai era și lună plină mereu
oamenii spuneau că mai departe de zid nu poți ajunge
ei nu văzuseră însă niciodată luna cea plină din spatele zidului și nici nu credeau în ea
se spune totuși că într-o zi a coborât din luna aceea o femeie neagră
purta o eșarfă cu păsări cântătoare uneori adormea în fereastră
atunci din somnul ei se făcea dimineață și toată lumea era fericită



oamenii caută urmele noastre prin locuri ciudate pe unde nu am trecut niciodată




ascultă poezia în lectura autoarei