S-apleacă alba creangă de salcâm
Pe zâmbetul și pe tristețea mea;
Tăcută – ca o trecere de vânt,
ÃŽmi cade floarea peste pleoape, grea.

Sub leneșe umbriri de basme lungi,
M-adoarme ruga apelor din munți
Și luna țese moale înveliș
În țarini, peste vreri, pe arse frunți.

Pierdut în somnul meu adânc,
Să nu mă știe-n lume nimeni,
Doar alba creangă-ntinsă din salcâm
Să-mi fie-n noapte candelă de nea.


Din volumul SOLITUDINI 1939