De munți și brazi m-am săturat
și aerul lor tare
De-mi umple pieptul cenușiu
ce azi il simt că moare.

Și chiar de m-aș întoarce-acum
unde-am născut lumina
Și-aș lua totul de la început
mi-aÈ™ asuma iar vina

Căci unde am ajuns nu e hotar
nici ochi spre a cunoaște
Și vremea mea apune iar
în goluri, și nu naște.

Căci gol îl lași atunci când pleci
al pieptului meu soclu
De fugi să vii și nu stai mult
eu tot dispar cu jocul

Căci pleci acum și smulgi cu tot
din pieptu-mi al tău suflet
Ce mi l-ai dăruit din nou
când mi-ai zâmbit trecutul

Și m-ai îmbrățișat în gând
și mi-ai zâmbit cu fapta.
Un secol de ai face-o-n fapt
nu ar întrece fapta

Ce ai făcut atuncea când
făcând fără să știi
Am renăscut din gândul tău
și m-ai invățat: a fi.