Destine


La ea se gândește în noaptea albastră,
Cu ochi visători privind pe fereastră;
Și vede luna trecând liniștită în zbor,
Departe în lume ducându-i visele de dor.

Acolo, în zări de adâncă durere și chin,
Peste codri și râuri, sub cerul senin,
Prințesă-n palate de aur sublim, ea doarme,
Visând la acel cavaler în straie de raze.

Suspină zâna cu ochii înnegurați în mister,
Gândurile-i fixând absent și palul cavaler;
Doar vântul, fugind printre stele în noapte,
Aduce din zări moarte, distantele șoapte.

Gândesc amândoi aceleași triste, dezolante idei,
Căutând în van acelea ce nu sunt pentru ei;
Piere lumina în negre brațe-ale uitării,
Dar excluse încă sunt, intențiile renunțării.

Unul singur destinu-i va face odat’, spre nemurire,
Aducând în lume-aievea, a lor veșnică iubire;
Încununând cu lauri și cu roze mii
Viețile trăite în ale mutei dureri pustii.

Viselor mărețe, de june inimi plămădite,
Aripi albe d’arhanghel le vor fi oferite
Și lumi astrale nevăzute, minunate,
Străbătea-vor în fiecare dulce noapte.

Palate pline de pace și lumină,
În care adevăruri și mistere dăinuiesc,
Din veacurile duse și cele ce-or să vină,
Tăcute ocrotesc, destinele ce cresc.


Fin.