Ieșit din apele tale, adolescență,
mai port pe piele sarea lor amară
mai port în mine un oraș înecat
pe care l-am lăsat în întuneric.

Tu, alb oraș înecat în adolescență!
Nopțile lungi cu subsuorile goale
ceața lor luminoasă
străzile tale cu miros de salcâmi
dulci, plouați, și de buruiană,
am ieșit din valuri și le-am lăsat
la fund, cu luminile stinse;
dar drumurile mele și vorbele tari
care m-au rupt și m-au adus între oameni
de la tine au pornit
de la revoltele tale incerte.
OraÈ™ stufos
tremurător și fluid
ca frunzele-n oglinzile din ape,
ce ondulate străzile tale,
ce străzi câinești
ce lucitoare noroaie
joacă la fund, înecate cu tine!

Ca un stol amețit năvăleam pe străzi
buimac de vânt și de lumea de sticlă.
Ca două porumbițe, joase, fluturau
mâinile sburând lângă pulpe.
Mă întâlneam cu visele mele
pe jumătate goale, pe jumătate stinse și uitate,
purtam în ochi sburdalnice fantome
și le suflam în lume
și muzica din sângele meu
era muzica din spumele lor risipite.
Mângâiam aerul moale al verii
și sub palma mea
rămânea un șold de femeie
și fluturi sburau
sub sărutările mele.
Și numai ostenit ca de-o comoară
ridicând pleoapele
făceam dimineață.

O, cât de mult iubeam pleoapele grele
și diminețile din pânză de păianjen.
În firele lor se destrămau misterele
se răsuceau ulițele
se aburea orașul cu ceață
și-n tot orașul numai gârlele trăiau
numai picioarele podurilor, tulburi.
Ieșeau pe teren personagii secrete
și toți sălbatecii mei bălăceau în noroaie
și gârla alerga ciudat colorată
și vagabonzi păroși intrau
în trupurile scuturate ale copacilor
intrau
în picioarele podurilor tulburi.
Și nimeni nu era atunci atât de
mare,
nimeni nu știa
fericirea mea de Robinson Crusoe:
țineam pământul între firele genelor
și populam cu mine toată lumea.

Iar când
treceau femeile pe podul meu
cu umerii obrajilor înalți,
cu haine de mătase curgătoare,
cu umbletul lor somnoros,
cu buzele mate
cu aerul din jurul lor o nebuloasă fierbinte,
un monstru aprins și frenetic sărea
batjocoritor și solemn
ridica pălăria
și părul sălbatec râdea hohotind
până la degete
până la glezne.
Grozav le iubeam!
Cu o cavalerească cruzime,
cu o înfricoșătoare duioșie,
le vorbeam despre dragoste
ca despre o crimă de artă.

- Ce frumos, spuneam,
aș face boabe de cafea din părul tău
și le-aș râșni și le-aș bea calde!
Ce frumos, degetele tale lungi
le-aș sfâșia până la umeri
și aș flutura
cu ele, sângerânde serpentine!
Ce frumos, fesele tale ca doi copii adormiți
le-aș gâtui și le-aș svârli în gârlă.
Te iubesc, femeia mea,
te iubesc,
cum iubește asasinul carnea și cuțitul.
O,
ca un șoarece de câmp m-aș hrăni
din lanul de ovăz al pântecului tău,
ca un rătăcit prin păduri aș ronțăi
rădăcinile tale ascunse în glezne!
O, dă-mi, iubita mea,
dă-mi fruntea, umerii, buzele tale
să le împart ca proclamații incendiare!

Purtând aprinse în brațe femeile mari
ieșeam din vis într-un oraș bătrân,
uscat,
pregătit pentru incendii.
Și pentru că plămânii mei erau în flăcări
și pentru că-n mănușile vorbelor
pusesem
carne și mâini,
veneau să stingă focul
pompierii societății ultragiate
cu sprâncenele cărunte trase peste ochi
se apropiau de patul funebru al inimii mele
și
ai să spargi sare, Robinson Crusoe,
ai să-ți numeri zilele
și ai să blestemi
tinerețea asta murdară!