Cer plumburiu înlăcremat de ploaiea care udă cavourile eterne de piatră
Așternute peste vise spulberate în praful vieții.
Oraș al morții , în care speranța e uitată.
Doar vântul înfiorat fredonează un imn al tristeții...

Privesc, mișcat de răceala grămezilor de pământ și beton,
Furia mă cuprinde, refuz să plâng.
Durerea o strig spre cerul nepăsător,
Doresc, dar nu găsesc la piept ceva să strâng...

O arătare albă, cu chipul zâmbitor
Se oferă să-mi stea alături , gest atrăgător.
Mă ia de mână și mă afund în noapte,
O, dulce crudă ...MOARTE...