În fiecare vară

Rusaliile și Sînzienele au aprins pe-noptat copacul vieții
Și joacă jocul lor, niciodată curmat, pe pămîntul de stele.

Cuprinse de gîndul de împreunare au luat cu ele la
Sărbătoare pe cel mai frumos, pe cel mai înalt.

Au străbătut o mie ani de lumină, să ajungă aici,
Și vor ca-mpreună să stingă pe veci voința-n pămîntul de stele.

Mișcările lor mlădioase au ucis dorința de viață în orice ființă,
Numai peste ape plutind a rămas un suflet stingher ce le-nțelege.

Dorinta aproape e fără cuvînt, doar în vînt plutesc coamele lor albe
Și cel mai frumos și mai cel înalt e luat și e dus în stele.

Cel stingher nu e însă atins de focul mistuitor venit cu ele
Făcînd încă o dată scăpat, de viața eternă, pămîntul de stele.