copii ai diplomelor de hârtie
intrăm în școală ca în cea dintâi femeie
laboratoarele mereu mereu sub cheie
un praf de cretă albă ne îmbată
ne tulbură vederea și auzul
și numai plânsul marilor orgolii
va oferi spre hrană unor molii
mărunta noastră rătăcire

heeei… toate fi-vor prea curând uitate
chiar scrisul meu tăcea-va înclinat
la căpătâiul muntelui surpat
râzând de litera ce izvorî-va încă
spre fericirea fluturilor totdeauna mov
a amintirilor cu iz de domnișoară
a roții mari strigând prezent! în moară
chiar și în tine însuți – spune: crezi?!