Inimi se sfâşie-n tâmple,
ochii îţi miruiesc chipul,
gura de draci ţi se umple,
fierbe-n clepsidră nisipul.

Cerul te-apasă pe umeri,
umbra se-agaţă de haine,
gropile nu le mai numeri,
sunt ocrotite de taine.

Lumea te crede-alcoolic,
semnele toate o-arată;
chipul profund melancolic:
o clonă desfigurată.

Unii te calcă pe mână,
alţii îţi pipăie fundul,
zaci fericit într-o rână,
reazem – ţărâna şi prundul.

Moartea o sorbi cu privirea,
pleoapele cad obosite,
trupul îşi pierde simţirea,
clipe-ncetează tihnite…