Inimi se sfâşie-n tâmple,

ochii îţi miruiesc chipul,

gura de draci ţi se umple,

fierbe-n clepsidră nisipul.

Cerul te-apasă pe umeri,

umbra se-agaţă de haine,

gropile nu le mai numeri,

sunt ocrotite de taine.

Lumea te crede-alcoolic,

semnele toate o-arată;

chipul profund melancolic:

o clonă desfigurată.

Unii te calcă pe mână,

alţii îţi pipăie fundul,

zaci fericit într-o rână,

reazem – ţărâna şi prundul.

Moartea o sorbi cu privirea,

pleoapele cad obosite,

trupul îşi pierde simţirea,

clipe-ncetează tihnite…