dinspre Vârful Crucii lupii iernii dau glas
mieilor din frunze ce în urmă-au rămas
e o liniște rumptă sub tăișuri de coase
duhul lemnului trece fumuriu peste case

povestindu-ne viața răsăritul ne minte
prânzului acesta fost-i-am hrană fierbinte
în ordinea vârstei cu meniul agrest
intuindu-ne sensul tăinuit într-un gest

mai răsfirați mai adunați înceratelor dungi
ni se par norii timpului negri și lungi
și ne tresare ni se cutremură verde palma
că sufletul mamei desfrunzește ca toamna

și parcă tremură în mine umbra unei gutui
aud micii școlari cum se nasc din statui
ca un impuls către mineral ca o rădăcină
în care inima și zăpada se îmbină