elian se pregătea de încă o plecare
se desfăceau apele prin ceruri târzii era liniște
nu îi mai era teamă ochiul celui dinspre naștere veghea
cu adevărat iubise ea soarele în agonie furișandu-și pasul
cu adevărat zâmbetul ei mângâietor printre săbii și magi printre nisipoase casteluri
cavalerii erau departe călcând în copitele cailor pietre albind așteptări domoale

purtase la baluri discrete rochii de toamnă catifeluri brocarturi
conduri matlasați aduși din Orient pe perne moi de barzi tremurători
pe sub candelabre aurii își trecuse pasul către diminețile altora călătorind

elian se pregătea de plecare
din fir aspru de cânepă depărtarea îi țesea
covor de pus înainte de așternut peste înserări cenușii

străluceau ochii celor neiubiți prin genunile nopții
se ardeau ierburi de leac și tămâie
porțile cetății s-ar fi dorit închise
dar elian se pregătea de plecare
în apa neagră a însingurării chipul ei
argintiu tremurător și oarecum imperfect

înfloreau tamarinii și era liniște