Dacă nu ne-ar mângâia Dumnezeu
cine ne-ar trimite visele,
aceste telegrame răsucite pe toate părțile,
ca noi, furnici silitoare,
să le traducem în faptă de laudă?
Dumnezeu ne lasă să alegem
dar nu e nimic de ales.
Ne îndreptăm flămânzi de lumină
și o sorbim printr-o sărutare voluptuoasă.
Doamne, de ce ne chinui
cu mila Ta?
Atât de clar e ochiul Tău albastru
că se frământă iarba
iar noi orbim.
Nicicând pământul nu a fost mai mirat
de lumina ca o mireasă
rotindu-se printre peșteri
și brazi
hăulind după iubitu-i
de dincolo de munte...
Lumina ne asurzește
strecurându-ne în racle.

Abia când îl vedem pe Dumnezeu
pentru prima oară
avem dreptul
să ne retragem în peșteri verzui...