Se țes pe chipui-i crini și violete,
Stau ochii-i pironiți spre slava clară;
Se-ntoarse soarele din drum și stete
Cu milă s-o privească pe fecioară.
Ea mâna sloi eroului i-o dete,
Cum graiul ei trăgea să moară,
În semn de pace, Moartă, parcă doarme
Cea neîntrecută-n farmec și în arme.

Tancred, văzându-i sufletul gingaș
Zburând, își pierde strânsa-n piept putere.
De sine stăpânirea de ostaș
I-i frântă de năprasnică durere
Ce-n inimă-adunată,-n strâmt sălaș,
Pe chip și-n simțuri vălul morții cere.
Livid și mut, de stană lac și sânge,
Priveliștea sfârșitului răsfrânge.