oameni cu fețe de ceară alunecau suav pe coridoare tăcute
aceleași imagini ale copilăriei străbătându-ne somnul dintre ape
obositoare aceste cuvinte săpându-și albie printre munți
vârsta nefirească și trupul străin
oglinzi neiubindu-se culori de zăpadă prin ierni fără de nume și rost

cearcănul acesta al dimineții de luni îl ascundem în sertarul cu jucării și versuri defecte
ne intră pe sub ușă frânturi din viețile oamenilor alergându-și tristețile în cerc



să scriem deci cuvinte să construim case cu grădini suspendate și ierni la ferestre
adulmecăm sălbatic un rest de sentiment pus la păstrare în vitrina zilei
ar trebui să ne ajungă pentru acest ultim popas la masa oamenilor

ne era foame sete și frig
eram veniți de pe drumuri lungi și urma să plecăm mai departe
ei ne-au deschis porțile ne-au dat din pâinea și apa lor
era îndeajuns pentru noi
ne-am ridicat o cetate și am cântat pentru ei cântece fără de seamăn

când am plecat spre amurguri aveam deja o țară a noastră care ne purta numele

undeva departe peste câmpiile arse de lună
cu zâmbetul ei argintiu
trecea elian