măcar dacă ți-aș fi ținut minte vocea de seară sau cea de dimineață măcar
nimic dragul meu nu a rămas pe aici
acum dinspre acest aproape târziu las mâna mea albă și rece să-ți scrie
despre țări orașe ape și munți
despre oamenii călătorindu-și suav și desigur iremediabil tristețea
nu în ultimul rând despre elian și bufonii ei aurii
lasă-mă să te privesc din tabloul pictat de tine
oricum
prin atelierul tău de pictor parizian și aproape bătrân doar umbrele se mai preling pe pereți
uneori când deschizi fereastra porumbei voiajori îți aduc vești despre mine
inutil dragul meu inutil
acum joc șotron și mă privesc în vitrinele altor oameni zâmbind argintiu
îmi înșir mărgelele de sticlă pe podea
ești de departe cea mai colorată dintre ele
deocamdată

(dacă uneori mă ascund printre cuvinte și tac este pentru că am o pălărie violet
de fiecare dată când mi-o pun pe cap și ies în oraș devin transparentă
atunci porumbeii se așează pe umărul meu
și mă gândesc la mine ca la statuia prințului fericit)

nu mai e nimic de spus decât că oamenii mă iubesc încă
asta însemnă că poți deschide fereastra
aceeași lumină ne va muri într-o zi violet