E lung pământul, ba e lat,
Dar ca al nostru împărat
Fată mai mândră nimeni n-are.
Ce ochi ! Ce păr ! Și (p)ce picioare !
Inteligență sclipitoare !

Un ten curat și alb de in, să
Zici că-i zăpadă proaspăt ninsă.
Și-o siluetă ! Ce aspect e !
N-avea decât două defecte,
Urechi imense, stând erecte.

Dar într-o zi, Roșu-mpărat
A doua oară s-a-nsurat
Și a adus cu fast în țară
O-mpărăteasă din afară
Având cu ea o oglinjoară.

Cu obiectul se consultă
Și –basmu-l știți- ce ură multă !
Cheamă la ea pe vânător,
Un om cinstit dar temător,
Ca să-l instige la omor.

Dar vânătorul cel milos
A dus-o-n codru-ntunecos
Și drept dovadă criminală
Urechile a dus –ce școală !-
Împărătesei într-o oală.

Prin codri fata a găsit
Un vechi bordei, cam părăsit.
Însă pe loc apar vreo trei,
Nu – cinci, ba chiar șapte pigmei
Și-o blondă grasă printre ei.

Vreo doi mai mici se bucurară:
- Avem mâncare, vrem papară !
Dar cel bătrân: - Ba o păstrăm,
E cazul azi să divorțăm
Și pe-aia veche s-o mâncăm.

Zis și făcut. Dar înainte
Cât mai era încă fierbinte
Blondei urechile-au tăiat
Și fetei, scurt și delicat,
De un transplant au pus pe dat’.

Peste vreo încă patru veri
Sosi un prinÈ› cu cavaleri.
Pe toți pigmeii i-a tăiat.
- Ești curva lor ? a întrebat.
- Cu câți din ei tu te-ai culcat ?

- Ești surdă, tu n-auzi ce zic ?
- Aud, dar nu-nțeleg nimic.
Vâzând cu emotivitate
Atâta ingenuitate
A luat-o prințul în cetate.

Și au trăit, vă zicem noi,
Săraci cu duhul amândoi
Pân-au îmbătrânit de tot.
Iar eu, ce sunt al lor nepot,
V-am zis povestea mot-a-mot.