“Pe tabla vieții suntem
Nebunii care-atacă,
În lunecări celeste
Cu sufletul integru,
Pe o cărare albă
Cu sabia în teacă,
Regina Blestemată
Ce se ascunde-n negru”


Am dibuit, sub patima săracă,
Pe tabla vieții, falnica regină,
Mimând rocada-n gol, spre rădăcină,
Cu tenul pal și sabia în teacă;

I-am sfâșiat hlamida de lumină,
Pe care, antinomic, o îmbracă
În sfera ei, cu umbra mea posacă,
Îndrăgostit de alba figurină.

Asediat cu pacea și cu tunul
De dragoste, la margine de pat,
Din turnul meu, ecvestru, ca nebunu',
Mi-am luat elanul, dezechilibrat,
Și am ucis, pe rând, până la unu,
Pionii negrii și-am capitulat.