Sunt o umbră a întâmplării
Și fac umbră pământului
La rândul meu
Pe marginea cărărilor pe care alerg,
În toate stațiile de autobuze
Sau de avioane sau de trenuri,
ÃŽn care opresc
Să mă dezleg.
Port după mine
Ca pe o ghiulea ferecată la gleznă,
Umbra umbrei care sunt:
Propria umbră.
O semiumbră,
Dacă e privită de jos în sus,
De la nivelul noroiului.
O umbră dublă, întunecată,
Dacă e privită de pe Lună
Ori de pe pervazul ferestrei
Care îmi ține de suflet.
Fug de mine însumi doar la apus;
Ca o tristețe nemăsurată.
Atunci pletele mi se răzvrătesc spre Răsărit
Aducându-mi aminte de unde-am plecat.
Mă întorc la întâmplarea
Căreia i-am devenit umbră.
ÃŽi cobor treptele
Până la intrarea în păcat.

Dan David, Los Angeles, 09-25-2005.