Toate-s spoite cu var și cu ceață,
lucruri și oameni,-bărbați și femei-
și-ai zice că-s umbre, stafii
picurate cu licărul cerului,
ca niciodată înstelat și înalt.
Umbra mea, iat-o se-mpleticește
și-i gata să cadă, urcând anevoie
pe calea robilor,pe calea ispășirilor,
cale ce duce în ograda-n care accesul
este permis numai escortat fiind
de îngerul morții și făcându-ți
semnul crucii cu limba de nouă ori...
iată străjerii,-siluete de lumină albastră-,
încremeniți la portaluri inexistente,
în Edenul fără apă și poame
și pe unde mama,
cum o știu, frumoasă și blândă,
încă mă mai poartă în brațe
învățându-mă în acelaș timp,
că din liniște și neant sunt făcute
împrejmuirile eternității
în care-și toarce El nemurirea,
și unde ea, slugă la îngeri,
tocmai se pregătea să arunce semințe
la Cloșca cu Pui.
Când vei fi mare, s-apuci pe calea drepților
mai spuse ea, netezind poalele unui înger
care se pregătea pentru masa de dimineață,
( o rugă scurtă și câteva cruci mărunte).
Luna spoiește cu var peste lume
și cu umbre dă Steaua Polară:
eu mă scutur când de var, când de umbre,
când de sineală,
timp în care din Constelația Lirei
vin acorduri dintr-un oratoriu de Handel.
Oare umbra mea, ori eu urc anevoie
pe calea robilor? Și oare nu-i asta
calea celor drepți
despre care îmi vorbise mama!?!